Învățarea activă: de la predarea unidirecțională la discuții și proiecte colaborative

Învățarea activă presupune trecerea de la predarea unidirecțională, la discuții, exerciții și proiecte colaborative. Când studentul participă activ la clasă, calitatea actului educațional crește, cu fiecare contribuție individuală. Noțiunile și teoriile noi se nasc din schimbul de idei între toți cei implicați, concluziile se desprind natural și student și le însușesc mai ușor.  

Învățarea activă aduce în centrul procesului didactic studentul. Învățarea activă este un model ce presupune: un nivel mai înalt de implicare din parte studentului, o serie de activități ce au la bază discuții, rezolvare de probleme, studii de caz, jocuri de rol și alte metode interactive. Cu toate acestea, îndrumarea instructorului este în continuare crucială în sala de clasă; indicațiile oferite, feedback-ul și evaluarea rămân elemente esențiale în atingerea performanței. Rezultatele studentului se îmbunătățesc semnificativ atunci când acestuia i se oferă posibilitatea de a se implica activ în construirea propriului parcurs de învățare.

Învățarea activă, după cum sugerează și numele, este o strategie de instruire în care elevii își asumă un rol dinamic, participă și reflectează asupra propriei învățări. Spre deosebire de învățarea pasivă care se rezumă la ascultarea unei prelegeri, învățarea activă cuprinde exerciții scurte de scriere, stimularea articulării unui punct de vedere critic, exerciții care prezintă situații reale de viață, lucru individual, în perechi sau în grupuri de colaborare. 

Cercetările indică faptul că învățarea activă funcționează deoarece implică consolidarea cunoștințelor de către cel care învață. În plus, studenții au mai multe șanse să dobândească deprinderi atunci când sunt puși în situații de colaborare și stimulați spre reflecție. Ceea ce face ca învățarea activă să fie mai eficientă decât instruirea tradițională bazată pe prelegeri nu este activitatea în sine, ci modul în care studenții se implică mental în sarcină. Învățarea activă este mai eficientă atunci când experiența îl sprijină pe student să interacționeze cu o tematică dată și să reflecteze asupra acesteia.

Instruirea este mai eficientă atunci când mai multe căi neuronale sunt stimulate în același timp; cu cât putem activa mai mult creierul studenților în diferite moduri, cu atât mai mult aceștia se dezvoltă.

 Implicarea a cât mai multor procese senzoriale, cognitive, emoționale și sociale ale studenților va crește potențialul lor de învățare, iar acest lucru poate fi realizat prin: activități centrate pe rezolvarea de probleme; activarea regiunilor creierului implicate în funcțiile executive; stimulare tactilă; implicarea procesării vizuale; abordarea unui subiect în mai multe moduri (vizionare de filme; ascultare de secvențe audio, citit, interpretare roluri etc.); apelarea la experiențele de învățare traversate de către studenți până în acel moment (astfel, noile informații sunt legate de evenimente anterioare concrete); promovarea relațiilor colaborative.

Învățare "activă" vs "pasivă"

Linia dintre învățarea "activă" și cea "pasivă" poate fi neclară. Predarea care rămâne doar un transfer unidirecțional de informații, de la instructor la student, este în prezent un model prea puțin stimulativ pentru a ghida studenții spre învățare. De cele mai multe ori, învățarea pasivă poate fi utilizată drept fundament pentru un proces de învățare complex, în cadrul căruia studentul să fie implicat activ. Dacă în procesul didactic, studentul citește un material fără a fi însoțit de o stimulare spre reflecție, va reține doar 10% din ceea ce a parcurs. Completarea acestei etape cu o prezentare îl va ajuta pe student să integreze materialul parcurs, iar ulterior va putea să îl definească, explice și descrie. Atunci când explicațiile profesorului sunt însoțite de un suport vizual, studentul va reuși să își amintească 50% din cele prezentate și să le aplice în contexte practice. 

Reușita studentului în ceea ce privește analizarea și evaluarea conținuturilor, dar generarea de noi idei, depinde de multitudinea de contexte în care acesta să fie stimulat spre reflecție, să i se solicite opinia critică și să pună în aplicare cele dobândite. Atunci când după citire, ascultare și scriere, studentul este pus și în situații practice, procesul de învățare activă este complet, iar procentul de informații cu care studentul va rămâne este de 90%. 

Învățarea activă a devenit un concept tot mai utilizat în domeniul educațional și presupune implicarea totală a studentului în procesul de acumulare de informații, de dezvoltare a competențelor, de formare a gândirii critice și de stabilire de conexiuni între diferite domenii.  

 

7 diferențe între învățarea activă și cea pasivă

1. Învățarea activă presupune implicarea directă a studentului în procesul de învățare, spre deosebire de învățarea pasivă care reprezintă acel model în care studenții primesc toate informațiile de la profesor, iar ei trebuie să le asculte.
2. Învățarea activă utilizează metode în care studenții învață conceptul prin practică. În cazul învățării pasive, se folosesc metode tradiționale de învățare, în care implicarea studentului este comparativ mai mică.
3. În timp ce învățarea pasivă este orientată spre profesor, învățarea activă este orientată spre student, relația mentor-învățăcel nu este complet înlăturată, ci este susținută prin intermediul unui parteneriat.
4. Învățarea activă stimulează reflecția individuală, făcând apel la experiențele de învățare anterior traversate. Prin învățarea pasivă sunt furnizate informații noi, fără a fi efectuate alte conexiuni.
5. În cazul învățării active, responsabilitatea învățării este asumată de către student. În schimb, în cazul învățării pasive, profesorul este cel care își asumă responsabilitatea învățării studentului, stimulând astfel autonomia în procesul de instruire.
6. În cazul învățării active, profesorul joacă rolul unui facilitator care creează un mediu favorabil pentru ca elevul să dobândească cunoștințe, spre deosebire de rolul asumat în cadrul învățării pasive, unde, profesorii sunt considerați ca fiind sursa primară de cunoștințe.
7. Învățarea activă promovează gândirea divergentă la elevi, ceea ce duce la generarea de idei creative sau unice. În schimb, învățarea pasivă promovează gândirea convergentă, adică studenții vor fi capabili să ofere răspunsul corect la o întrebare de bază.

 

Constructivismul, originea metodelor de învățare activă

Învățarea activă își are originea în curentul numit CONSTRUCTIVISM. Pilonii principali ai acestui curent se centrează pe ideea că studentul nu este ,,un vas ce trebuie umplut, ci este un partener în procesul de învățare, fiind conștient și implicat în demersul lui de formare de competențe. 

 Teoria constructivistă a apărut în perioada 1980-1990 și se bazează pe ideea că studenții sunt participanți activi în procesul de învățare; cunoștințele sunt construite pe baza experiențelor. Pe măsură ce se produc evenimente, fiecare persoană reflectă asupra experienței și încorporează noile idei. Reprezentanți ai acestui model au fost: Dewey, Piaget, Vygotsky, Gagne și Bruner.

Învățarea activă este centrată pe studentul și pe nevoile acestuia de a se dezvolta și subliniază importanța procesului de formare de conexiuni semnificative între cunoștințele anterioare, noile cunoștințe și procesele implicate în învățare.