Dezvoltarea gândirii critice – premisă a dezvoltării creativității

Tema abordată pornește de la faptul că noi, dascălii, urmărim să formăm oameni cu putere de decizie, oameni cu simţul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Gândirea critică îi învață pe elevi să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul a reprodus lecţia citită, compunerea sau comentariul dictat „cuvânt cu cuvânt”, ci în a-i pune în evidenţă „talentul”de a-şi realiza propria compunere. Elevul nu trebuie să fie o maşină de memorat, ci trebuie să fie creator. Avem obligaţia de a asigura atmosfera propice declanşării valului de idei personale, de a le da elevilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai „noului” (deşi e vorba de o redescoperire). Soluţiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare şi cooperare. Toţi copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, pot contribui la elucidarea situaţiei necunoscute, spunându-şi părerile. Ei trebuie învăţaţi să asculte şi să accepte. Numai astfel învăţarea va fi eficientă, realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucru în echipă. Relaţiile elevului cu grupul-clasă influenţează atât dezvoltarea personalităţii, cât şi randamentul activităţii de învăţare.

Context

Schimbările care se petrec în societate reprezintă o provocare serioasă pentru cei a căror sarcină este să-i pregătească pe copiii secolului XXI. Cadrele didactice se confruntă cu problema de a-i pregăti optim pe elevi, pentru a reuşi, pentru a fi productivi într-un viitor pe care nu-l putem prevedea. Este imposibil de anticipat ce vor face actualii elevi când vor termina liceul şi vor intra în rândul forţelor de muncă. Pentru a funcţiona cu eficienţă în lumea viitorului va fi adesea nevoie de cunoştinţe şi perspective complet noi.

În acest context, apare un concept nou, cel de „gândire critică”, care pare să fie o soluţie în faţa acestor schimbări.

Ce este gândirea critică?

Gândirea este un proces asemănător cititului, scrisului, vorbitului şi ascultatului. Este un proces activ, coordonat, complex, care presupune că te gândeşti în mod autentic la ceva. Ea nu este ceva ce se poate preda în afara unui context.
S-a greşit adesea considerându-se gândirea critică o „materie” de studiu sau un set de deprinderi ce trebuie memorate şi aplicate. Dacă nu este o materie de studiu, atunci ce este gândirea critică?

Se poate afirma că este un „produs”, un punct la care ajunge gândirea noastră, ca modalitate firească de a interacţiona cu ideile şi informaţiile. Este un „proces” activ, care se produce uneori intenţionat, alteori spontan şi care îl face pe cel care învaţă să deţină controlul asupra informaţiei, punând-o sub semnul întrebării, interogând-o, reconfigurând-o, adaptând-o sau respingând-o.

„A gândi critic” înseamnă a emite judecăţi proprii, a accepta părerile altora, a fi în stare să priveşti cu simţul răspunderii greşelile tale şi să le poţi corecta, primi ajutorul altora şi a-l oferi celor care au nevoie de el. Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte în timp, permiţând elevilor să se manifeste spontan, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare. Ei nu trebuie să se simtă stingheri, să le fie teamă de reacţia celor din jur faţă de părerile lor, să aibă încredere în puterea lor de analiză, de reflecţie. A învăţa să gândeşti critic în şcoală se face cel mai bine când abordezi cunoştinţele, ca şi cum această abordare ar fi parte a programei sau un rezultat previzibil al acesteia.

Gândirea critică este un proces care are loc atunci când cel care învaţă îşi pune întrebări precum: „Ce semnificaţie au aceste informaţii pentru mine?”, „Cum pot folosi aceste cunoştinţe?”, „Cum se leagă aceste cunoştinţe de ceea ce ştiam dinainte?”, „Care ar fi consecinţele aplicării în practică a acestor idei pentru mine şi pentru ceilalţi?”

Cercetările în domeniul psihologiei cognitive şi educaţiei multiculturale au identificat trăsături definitorii ale învăţării şi gândirii:

• Învăţarea eficientă, care poate fi aplicată la situaţii noi, constă în principal în găsirea sensului informaţiilor şi ideilor cu care avem de-a face. Acest lucru se întâmplă când cei care învaţă participă activ la procesul de învăţare, interiorizând, sintetizând şi însuşindu-şi în felul acesta informaţiile;
• Învăţarea se îmbunătăţeşte când elevii folosesc un repertoriu de strategii de gândire. Folosind aceste strategii, elevii interiorizează procesul învăţării;
• Învăţarea şi gândirea critică sunt stimulate de ocaziile în care cunoştinţele nou-învăţate pot fi aplicate în rezolvarea unor sarcini autentice;
• Învăţarea se îmbunătăţeşte când se bazează pe cunoştinţele şi experienţele anterioare ale elevilor, permiţându-le acestora să lege ceea ce ştiu deja de noile informaţii care trebuie învăţate.

Caracteristici ale învăţării eficiente:

• este întotdeauna secvenţială şi contextuală ;
• nu este niciodată completă, deplină, pe o secvenţă;
• este un proces individual  chiar dacă se realizează prin cooperare în cazul unui grup;
• presupune depăşirea unor dificultăţi;
• dificultăţile sunt benefice pentru că prin depăşirea lor se ameliorează învăţarea ulterioară;
• produce satisfacţii cât rezultatele conduc la obţinerea unor succese;
• conduce la autorealizarea individului. (1)

Gândirea critică şi învăţarea au loc atunci când profesorii apreciază diversitatea de idei şi experienţe. Gândirea critică apare când nu există mentalitatea „unicului răspuns corect”;

De ce este nevoie de gândire critică?

Poate pentru că noi, dascălii, urmărim să formăm oameni cu putere de decizie, oameni cu simţul răspunderii, oameni cu idei proprii, oameni în adevăratul sens al cuvântului. Gândirea critică îi învaţă pe elevi să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Satisfacţia noastră, a oamenilor de la catedră, nu constă în a vedea că elevul a reprodus lecţia citită, compunerea sau comentariul dictat „cuvânt cu cuvânt”, ci în a-i pune în evidenţă „talentul”de a-şi realiza propria compunere.

Elevul nu trebuie să fie o maşină de memorat, ci trebuie să fie creator. Avem obligaţia de a asigura atmosfera propice declanşării valului de idei personale, de a le da elevilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai „noului” (deşi e vorba de o redescoperire). Soluţiile problemelor supuse rezolvării presupun colaborare şi cooperare. Toţi copiii, indiferent de dezvoltarea intelectuală sau de vârstă, pot contribui la elucidarea situaţiei necunoscute, spunându-şi părerile.   Ei trebuie învăţaţi să asculte şi să accepte. Numai astfel învăţarea va fi eficientă, realizându-se obiectivele propuse. Iată de ce se pune atâta accent pe lucru în echipă. Relaţiile elevului cu grupul – clasă influenţează atât dezvoltarea personalităţii cât şi randamentul activităţii de învăţare.

Sursa: revistaprofesorului.ro